Atunci cand pietrele isi pierd glasul

In 2004 a preluat echipa Iasiului intr-o situatie ingrozitoare. Ultimul loc, 2 puncte in 7 meciuri, sacul de box al Ligii 1. Si aceasta e doar o caracterizare pe scurt! Dar a debutat in stil de campion. A invins Steaua lui Walter Zenga chiar la Bucuresti. In acea seara de octombrie a anului 2004, in timp ce ma intorceam acasa din localul Ali Baba unde vazusem meciul impreuna cu multi arabi, basarabeni si ieseni sceptici in privinta sanselor echipei Politehnica am vazut cea mai frumoasa scena a ultimilor ani. Printre miile de oameni care sarbatoreau, am zarit un copil al strazii cu un steag in mana care striga sacadat: Te iubesc, Iasiule…. Sportul uneste inimi. Iar lucrurile marete anima spirite. A tinut echipa in prima liga mai bine de 4 ani. S-a luptat cu politicienii locali care incercau sa isi faca imagine pe spinarea fotbalului, s-a luptat cu arbitrii si s-a luptat cu foamea din fotbalisti. An de an, echipa Politehnica Iasi a trait la limita limitelor. Sportivii si-au incasat salariile foarte greu. Vineri seara a cedat. El, cel pe suporterii l-au numit noul Alexandru Ioan Cuza al Iasiului. El, cel care mai avea putin si devenea pentru Iasi ceea ce este Biserica Trei Ierarhi. Adica monument local! Si el, cel care le-a aratat adversarilor ca atitudinea nu tine de cati bani ai in buzunar. Tocmai el a cedat. A demisionat intr-o tentativa disperata de a atrage atentia asupra situatiei in care se afla aceasta echipa. De mai bine de 3 luni jucatorii nu au incasat niciun ban. El, antrenorul Ionut Popa a spus pentru prima data in aproape 5 ani : Nu mai pot. Pur si simplu nu mai pot… . Jucatorii au declarat ca il vor urma. Lumea l-a iubit mult de tot. Dupa un meci cu una dintre echipele din Bucuresti, foarte nemultumiti de modul in care a arbitrat un individ care isi spune cavaler al fluierului(mai nou am vazut ca sunt cavaleri ai pervazului garsonierei ), suporterii au inceput sa arunce cu pietre la iesirea de la stadion, sperand ca il vor nimeri pe arbitru. L-au nimerit in piept chiar pe Ionut Popa! L-au dus pe brate pana la salvare! Totul s-a terminat cu bine, antrenorul declarand apoi amuzat: Asta inseamna sa iubesti! . Sunt cateva intrebari care nu imi dau pace. Cat de nesimtit poti sa fii astfel incat sa te numesti Dedeman sau Iulius Mall si sa te pretinzi sponsor principal al echipei, iar acea echipa sa moara de foame? Cat de penibil poti fi astfel incat sa te pretinzi afacerist local care iubeste fotbalulsi sa freci menta de ani de zile, fara sa ajuti cu adevarat echipa fanion a Capitalei Moldovei? Oare pana unde poti merge cu ipocrizia? Ionut Popa a hotarat sa le traga un mare sut in fund! S-a intors la familia de care a stat departe in ultimii ani. Sa ai sotia in Arad si serviciul in Iasi. Asta e definitia rabdarii. Iar noi, suporterii nu trebuie sa ne suparam. Mai ales noi avem datoria de a-l intelege. De a-i multumi pentru tot ce a facut la Iasi si de a-i ura succes mai departe. Eu oricum ma voi simti mereu aproape de el. In vara anului 2006 i-am facut cadou un fular cu echipa pe care o antrena si l-am rugat sa nu uite Iasiul oriunde ar pleca vreodata. In acele momente din fata studiolului de emisie al Radio VoxT Iasi am inteles ca distanta nu poate sugruma pasiuni. Acest articol a fost publicat pe noiembrie 3, 2008 at 7:01 am si e postata la Sport. Poti urmari raspunsurile acestei insemnari prin RSS 2.0 feed. Puteti lasa un raspuns, sau trackback from your own site.